5 definiţii pentru acatare :
acătáre, adj. – 1. (Înv.) Oricare. – 2. Adevărat, veritabil. – 3. Bun, vrednic. – Var. acătarea, acătărea, acătării. < Lat. *ecum tālis, al cărui rezultat normal, cutare, prezintă un a protetic de la formaţiunile adv., cf. afund, aminte, asimilîndu-l apoi pe u aton. Asimilarea sa la adv., în pofida categoriei adj., este evidentă în folosirea sa invariabilă, ca şi în acel a paragogic al var. Alteori, datorită aspectului său, a fost confundat cu un s. verbal, şi de aici rezultă ultima variantă. Opiniile asupra originii sale au fost foarte diferite. După Cipariu, Gram., 260, din lat. ad+que+tale. Din cătare, după Philippide, Principii, 8; din atare (Puşcariu 8 şi 159); din capitalis, printr-o fază intermediară *captale (Candrea, GS, VII, 283); sau din tare, cu un element prepoziţional acă-, ce pare inexplicabil (DAR). Pentru REW 63 este un der. din lat. *accapῐtāre, cf. sp. acatar.
ACĂŢÁ vb. I. v. agăţa.
acăţá (acắţ, át), vb. – 1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (Arg.) A obţine, a dobîndi. – Var. agăţa (şi der. săi). Mr. acaţ, căţari „a prinde”, istr. (a)coţ „prind”. Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Puşcariu, Lat. ti, 12; Puşcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca în mr. şi istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului pt › t. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăţa” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. căţăra. Candrea, Elementele, 403, şi Puşcariu 7 presupun o contaminare cu caţă „toiag, bîtă”; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăţa pierde treptat teren faţă de agăţa, în pofida strădaniei gramaticienilor şi puriştilor. – Der. acăţăcios, adj. (lipicios); acăţătoare, s.f. (şiret, atîrnătoare); acăţături, s.f. pl. (cîrcei la viţa de vie). Cf. caţă.
ACĂŢÁRE s.f. v. agăţare.
ACĂŢĂRÁ vb. I. v. căţăra.