12 definiţii pentru acreditare :
ACREDITÁRE, acreditări, s.f. Acţiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente prin care se atestă împuternicirea unui reprezentant diplomatic. – V. acredita.
acreditáre s. f. (sil. -cre-) → creditare
ACREDIT//ÁRE ~ări f. v. A ACREDITA. ♢ Scrisoare de ~ document oficial prin care se confirmă împuternicirea unui agent diplomatic de a reprezenta un stat în relaţiile cu alt stat. /v. a acredita
ACREDITÁRE s.f. Acţiunea de a acredita. ♢ Scrisori de acreditare = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant plenipotenţiar. [< acredita].
ACREDITÁRE s. f. acţiunea de a acredita. o scrisori de ~ = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant diplomatic. (< acredita)
ACREDITÁ, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici pe cineva ca reprezentant al unui stat pe lângă guvernul unui stat străin. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziţia cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca un fapt neconfirmat, o ştire etc. să apară demne de crezare, acceptabile, verosimile. – Din fr. accréditer.
acreditá vb. (sil. -cre-), ind. prez. 1 sg. acreditéz, 3 sg. şi pl. acrediteáză
A ACREDIT//Á~éz tranz. 1) (persoane) A învesti cu drepturi de reprezentant diplomatic. 2) rar A face să dispună de un acreditiv. /<fr. accréditer, it. accreditare
ACREDITÁ vb. I. tr. 1. A da puteri unui reprezentant pe lângă un guvern străin; a împuternici. 2. A face demn de crezare. 3. A deschide un credit; a credita. [< fr. accréditer, cf. it. accreditare, germ. akkreditieren].
ACREDITÁ vb. tr. 1. a da autoritatea necesară unui reprezentant diplomatic pe lângă un guvern străin; a împuternici. 2. a face demn de crezare. 3. (fin.) a deschide, a pune la dispoziţia cuiva un acreditiv. (< fr. accréditer)
acreditár adj. m., pl. acreditári; f. sg. acreditáră, pl. acreditáre
ACREDITÁR, -Ă adj., s. n. (stat) în care este numit un diplomat. (< acredita + -ar)