18 definiţii pentru afina :
AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impurităţi o masă metalică. 2. A subţia firele de lână, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.
afiná (a purifica, a subţia) vb., ind. prez. 1 sg. afinéz, 3 sg. şi pl. afineáză
A AFIN//Á ~éz tranz. 1) (impurităţi) A separa în timpul topirii dintr-o masă metalică. 2) (fire de bumbac, de lână etc.) A subţia făcând (mai) fin. /<fr. affiner, it. affinare
AFINÁ vb. I. tr. 1. A înlătura impurităţile dintr-o masă metalică. 2. (Text.) A subţia, a face firele foarte fine. [< fr. affiner].
AFINÁ vb. tr. 1. a elimina, în timpul topirii, bulele de aer, impurităţile dintr-o masă metalică ori sticloasă. 2. (text.) a subţia firele. (< fr. affiner)
ÁFIN1, afini, s.m. Arbust scund, foarte ramificat, cu frunze oval-alungite, cu flori de culoare roz-deschis şi cu fructe comestibile, răspândit în regiunile de munte (Vaccinium myrtillus). – Et. nec.
AFÍN2, -Ă, afini, -e, s.m. şi f. (Jur.) Rudă prin alianţă. – Din lat. affinis.
áfin (arbust) s. m., pl. áfini
afín (rudă) s. m., pl. afíni
AFÍN ~i m. jur. Rudă prin alianţă. /<lat. affinis
ÁFIN ~i m. Arbust din regiunile de munte cu frunze ovale-alungite, flori roz-deschise şi cu fructe comestibile de culoare neagră-albăstruie. /Orig. nec.
afín (-ni), s.m. – Arbust scund cu fructe comestibile. – Mr. afin. Lat. daphne, din gr. δάφνη „laur” (Herzog, RF, I, 99-104); cf. calabr. áfina „laur”. Aspectul ambelor plante prezintă o analogie. Iordan, ZRPh., LIV, 367, respinge acest etimon, pentru că nu este clară pierderea lui -d; însă cf. mr. şi calabr., ceea ce demonstrează că fenomenul este deja romanic. După Puşcariu, Dacor., VIII, 103-5, şi Scriban, etimonul ar fi lat. acinus „boabă”, contaminat cu daphne. Mag. áfonya nu este sursa cuvîntului rom., cum credea Cihac, II, 475, ci derivă de la acesta, ca şi rut. (j)afini, jafyna, săs. afunje (Candrea, Elemente, 406). – Der. afină, s.f.; afinet (var. afinar, afiniş), s.n. (loc pe care cresc afini).
AFÍN, -Ă adj. Înrudit. // s.m. şi f. Rudă prin alianţă. [< lat. affinis].
AFÍN, -Ă I. adj. înrudit. II. s. m. f. rudă prin alianţă. (< lat. affinis)
ÁFINĂ, afine, s.f. Fructul comestibil al afinului1, o bacă în formă de bobiţă neagră-albăstruie, brumată, cu gust acrişor. – Forma feminină a lui afin1.
áfină (fruct) s. f., g.-d. art. áfinei; pl. áfine
afínă (rudă) s. f., g.-d. art. afínei; pl. afíne
ÁFIN//Ă ~e f. Fructul afinului. [G. D. afinei] /Din afin