9 definiţii pentru aiurea :



AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ♢ Într-aiurea = fără ţintă; la întâmplare. ♢ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ♢ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-. – Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.

AIÚREA adv., adj., interj. 1. adv. altundeva, (Ban. şi Transilv.) ainde, aindine. (A plecat ~.) 2. adv. v. anapoda. 3. adv. v. alandala. 4. adj. v. smintit. 5. interj. (fam.) sanchi!, (arg.) zexe! ( – Să faci aşa cum ţi-am spus! – ~!)

Aiurea ≠ cumsecade

aiúrea adv. (sil. a-iu-)

AIÚREA adv. 1) Altfel decât trebuie; anapoda. 2) şi adjectival Contrar regulilor moralei; rău; anapoda. [Sil. a-iu-rea] /<lat. aliubi + re + a

aiúrea, adv. – 1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconştient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunţarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eţi, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formaţiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea şi pe baza lui *ubi volet, construcţie cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezenţa lui alibi. În mod normal, explicaţiile anterioare pleacă de la aliubi (Creţu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) şi de la corespondenţa sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuşi, să fie întîmplătoare coincidenţa între aceste limbi şi rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puţin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare şi mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s.f. (delir, extravaganţă; Arg., somn, acţiunea de a dormi); aiurit, s.m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, faţă de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.

AIURÍ vb. IV. v. aiura.

*aiurí (a ~) (a zăpăci) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. aiurésc, imperf. 3 sg. aiureá; conj. prez. 3 să aiureáscă

într-aiúrea loc. adv.


Powered by Rimeaza.org