25 definiţii pentru amara :



AMARÁ, amarez, vb. I. Tranz. 1. A lega o ambarcaţie cu un cablu de ţărm sau de altă navă. 2. A fixa un obiect pe o ambarcaţie astfel încât acesta să nu se deplaseze din pricina balansului ambarcaţiei. – Din fr. amarrer.

amará vb., ind. prez. 1 sg. amaréz, 3 sg. şi pl. amareáză

A AMAR//Á ~éz tranz. 1) (nave) A lega de ţărm sau de o altă navă. 2) (obiecte aflate pe o navă) A fixa, pentru a împiedica deplasarea în timpul navigaţiei. /<fr. amarrer

AMARÁ vb. I. tr. A fixa un obiect pe o navă sau pe altă ambarcaţie pentru a nu se deplasa din cauza balansului. ♦ A lega cu un cablu (o navă etc.). [< fr. amarrer, cf. amarre – cablu, lanţ].

AMARÁ vb. tr. a fixa obiectele, instalaţiile de la bordul unei (aero)nave. (< fr. amarrer)

AMÁR, -Ă, amari, -e, adj., s.n. 1. Adj. (Despre alimente, băuturi etc.) Care are gustul fierii, pelinului, chininei; (despre gust) ca al fierii, pelinului, chininei. 2. Fig. Chinuitor, dureros; trist, necăjit. ♢ Expr. Pâine amară = mijloace de existenţă câştigate cu multă trudă. A face (cuiva) zile amare = a face (cuiva) necazuri. ♦ (Adverbial) Straşnic, cumplit. 3. Fig. Răutăcios. II. S.n. 1. Jale, tristeţe; suferinţă, chin, necaz. ♢ Expr. A-şi înghiţi amarul = a suferi în tăcere. A-şi vărsa amarul = a face destăinuiri, a-şi spune durerea, suferinţa. ♦ (Cu valoare de interjecţie) Vai! 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulţime, grămadă. Amar de vreme. – Lat. amarus.

Amar ≠ dulce

amár adj. m., pl. amári; f. sg. amáră, pl. amáre

amár s. n., pl. amáruri

AMÁR1 ~ă (~i, ~e) 1) Care are gustul pelinului, al fierii, al chininei. Cireşe ~e. 2) fig. Care produce amărăciune; chinuitor; trist; necăjit. ♢ Pâine ~ă existenţa câştigată cu trudă. /<lat. amarus

AMÁR2 ~uri n. 1) Stare de tristeţe; jale. ♢ Cu ~ a) jalnic; b) greu. 2) Senzaţie de suferinţă; chin; necaz. ♢ A-şi vărsa ~ul a-şi spune necazul. A-şi înghiţi ~ul a suferi în tăcere. 3) Cantitate mare; număr mare; mulţime. ~ de muncă. /<lat. amarus

amár (-ră), adj. – 1. Care are gustul fierii, pelinului etc. – 2. (S.n.) Amăreală, gust amar. – 3. Cantitate (numai după o expresie cantitativă, ca atît, cît, ce, ce de, mult). – Mr. amar, megl. (an)mar, istr. amǫr. Lat. amārus (Puşcariu 73; Candrea-Dens., 53; REW 406; DAR); cf. vegl. amuár, it. amaro, v. prov. amar, fr. amer, sp. amargo. Expresia amar de mine, amar mie coincide cu sicil. amaru mia, port. amaro de mi. Sensul 3 este curios. I. Morărescu, BF, I, 178-181, a încercat să-l explice prin etimologie pop., din expresia atîta *mare de (timp), interpretat ca atît amar(e) de (timp); uzul ar fi, în acest caz, aceleaşi ca it. mare „abundenţă”, sp. la mar de. Cf. observaţiile împotriva acestei explicaţii ale lui L. Spitzer, BF, II, 162-4. Mai curînd este vorba de o valoare emfatică a adj. (ca în cazul lui biet invariabil), tratat ca s.; emfaza este evidentă şi în uzul constant al lui atîta în locul lui atît (cf. nuanţa de atîta curaj, faţă de atît curaj). În privinţa valorii exacte a expresiei, o construcţie de tipul ce amar mai aveam (Agîrbiceanu) arată clar că trebuie să se înţeleagă ce amar (de mine) mai aveam, deci că exprimă compasiunea, şi numai în al doilea rînd ideea de cantitate. Der. amărăcios, adj. (amar), pe care Puşcariu 74 şi REW 403 îl reduc la un lat. *amaritiōsus, de la amarĭties, dar care este probabil un der. cu suf. -cios ca supărăcios, căcăcios etc.; amărăciune, s.f. (mîhnire, amărîre); amărăluţă, s.f. (genţiană, Cicendia filiformis); amăreală, s.f. (amărăciune, plantă, Polygala vulgaris); amăreaţă, s.f. (amărăciune), considerat în general ca reprezentant al lat. *amarĭtia, în loc de amarĭties (Puşcariu 76; Candrea-Dens., 54; REW 403; lipseşte în DAR), cf. it. amarezza, prov. amareza, dar care poate fi şi o formaţie internă; amărel, s.m. (ciulin); amărie, s.f. (amărăciune); amăriu, adj. (amărui); amarnic, adj. (amar; teribil, cumplit); amărui, adj. (cu gust uşor amar); mărunc(ă), s.f. (Crizantemă, Chrysanthemum vulgare). Amărî, vb. (a face să capete gust amar; a mîhni), cf. mr. amărăscu, s-a încercat să se explice pe baza lat. *amărῑre, din clasicul amărēscĕre (Puşcariu 75; REW 400; DAR; Puşcariu, Dacor., V, 67). Se opune acestei der. rezultatul î , care indică o der. în interiorul rom., ca în pîră › pîrî, ocară › ocărî (cf. Graur, BL, V, 87), pe cînd lat. ar fi dat *amări. Explicaţiile încercate pentru a justifica prezenţa în forma lat. a unui grup rr, care ar explica schimbarea (contaminarea cu *amarrῑre), din v. germ. *marrjan, după Giuglea, Dacor., II, 390 şi Gamillscheg, Rom. germ., II, 263; sau cu marrubium după Jos. Brüch, ZRPh., LVI, 529-33, nu sînt convingătoare. – Der. amărîre, s.f. (amărăciune; gust amar); amărît, s.m. (nefericit, nenorocit; sărac); amărîtor, adj. (care amărăşte; descurajator).

AMÁRĂ, amare, s.f. Funie, cablu cu care se leagă o ambarcaţie de ţărm sau de o altă navă. – Din fr. amarre.

amáră s. f., g.-d. art. amárei; pl. amáre

AMÁR//Ă ~e f. Cablu care serveşte la amararea diferitelor ambarcaţii şi nave. /<fr. amarre

AMÁRĂ s.f. (Mar.) Cablu folosit pentru amararea ambarcaţiilor, a navelor. [< fr. amarre].

AMÁRĂ s. f. cablu pentru amararea ambarcaţiilor. (< fr. amarre)

AMĂRÎ, amărăsc, vb. IV. Refl şi tranz. A căpăta sau face să capete gust amar. 2. Fig. A (se) întrista, a (se) supăra, a (se) mâhni. – Lat. *amarire.

AMĂRÎ vb. v. mâhni.

amărî vb., ind. prez. 1sg. şi 3 pl. amărăsc, imperf. 3 sg. amărá; conj. prez. 3 sg. şi pl. amăráscă

A AMĂR//Î́ ~ăsc tranz. A face să se amărască. /<lat. amarire

A SE AMĂR//Î mă ~ăsc intranz. 1) A deveni (mai) amar. 2) fig. A deveni amărât; a se întrista; a se scârbi. /< lat. amarire

IARBĂ-AMÁRĂ s. v. granat, schinel, spilcuţă.

SCAI-AMÁR s. v. schinel.

TRIFOI-AMÁR s. v. plutică, trifoişte.


Powered by Rimeaza.org