6 definiţii pentru arunci :



ARUNCÁ, arúnc, vb. I. 1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanţă oarecare, imprimându-i o mişcare violentă; a azvârli. ♢ Expr. A arunca (ceva) In aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui exploziv. A(-şi) arunca ochii (sau o privire) = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar. A arunca o vorbă (sau un cuvânt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvârlindu-i-;. ♦ A trânti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦ Refl. a se repezi, a se năpusti; a se avânta, a sări; a se azvârli. 2. Tranz. a împrăştia sămânţa pentru a semăna. 3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda. 4. Tranz. A răspândi lumină, umbră etc. 5. Tranz. Fig. A face ca cineva să ajungă într-o anumită situaţie (rea). ♢ Loc. vb. A arunca în închisoare = a închide, a întemniţa. ♢ Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. 6. Intranz. A da cu ceva în cineva. 7. Refl. (Pop; în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). – Lat. eruncare.

ARUNCÁ vb. 1. a azvârli, a lepăda, a zvârli, (Transilv. şi Maram.) a ţipa, (înv.) a scutura. (~ un lucru nefolositor.) 2. v. azvârli. 3. a azvârli, (fam.) a mătura. (~ toate paharele de pe masă.) 4. a azvârli, a da. (~ pe foc un caiet.) 5. v. proiecta. 6. a azvârli, a zvârli. (~ o piatră la distanţa.) 7. a azvârli, a lansa, a trage, (pop.) a slobozi. (~ săgeţi.) 8. a azvârli, (Bucov.) a hăti. (O ~ în fântână.) 9. v. doborî. 10. v. năpusti. 11. v. sări. 12. v. zvârli. 13. v. cheltui. 14. v. împrăştia.

aruncá vb., ind. prez. 1 sg. arúnc, 3 sg. şi pl. arúncă

A ARUNCÁ arúnc 1. tranz. 1) A face să ajungă, printr-o mişcare bruscă, la o oarecare depărtare; a azvârli. ~ o piatră. ~ flori pe scenă. ♢ ~ (ceva) în aer a distruge ceva printr-o explozie. ~ vorbele (sau cuvintele) a vorbi fără chibzuială. A-şi ~ ochii (sau privirea) a) a privi în grabă; b) a examina superficial. ~ (cuiva) mănuşa a chema pe cineva la duel; a provoca. 2) A îndepărta, considerând inutil; a azvârli. 3) A face să iasă din interiorul său. Vulcanul aruncă lavă. 4) fig. (persoane) A face să ajungă într-o anumită situaţie (de obicei defavorabilă). ♢ ~ în (sau la) închisoare a întemniţa. 5) (obiecte de îmbrăcăminte) A pune pe corp în grabă. 6) fig. (mai ales bani) A folosi în mod nechibzuit; a cheltui; a irosi; a risipi; a pierde. 2. intranz. A da cu ceva (în cineva sau în ceva); a azvârli. ~ cu pietre în geam. ♢ ~ din copite a azvârli. /<lat. eruncare

A SE ARUNCÁ mă arúnc intranz. 1) (despre fiinţe) A se desprinde brusc din loc, deplasându-se într-o anumită direcţie. ~ în apă. 2) A se repezi cu scop agresiv; a sări; a ataca. Câinele s-a aruncat la el.~ în partea cuiva (sau la cineva) a semăna cu cineva (la înfăţişare, la caracter). /<lat. eruncare

aruncá (arúnc, aruncát), vb. – 1. A scăpa de ceva; a lepăda. – 2. A lăsa, a părăsi. – 3. A pune. – 4. A ţîşni, a izbucni. – 5. a lansa, a azvîrli. – 6. A scutura, a agita. – 7. A construi un pod. – 8. A distruge prin explozie, a face să sară în aer. – 9. A lua asupra sa, a prelua. – 10. (Refl.) A se repezi, a se năpusti. – 11. (Refl.) A se aventura, a merge prea departe. – 12. (Refl.) A o şterge, a o întinde. – 13. (Refl.) A semăna cu cineva. – Mr. aruc, arucare, megl. runc, rucari. Lat. runcāre „a plivi” (Cihac, I, 17; REW 2908; Pascu, I, 162; Jud, Archiv, CXXII, 430), sau eruncāre, cf. it. arroncare (abruz. arrongá), v .fr. arôtsé, cu sensul din lat., şi rom. runc. Este posibil ca evoluţia sensului să se datoreze unei confuzii populare între runcāre şi rŭĕre „a arunca, a azvîrli”, primul fiind simţit ca un der. al celui de al doilea , ca de ex. în relaţia *manicare şi manere. Se află în concurenţă cu azvîrli, mai ales în Mold. (ALR, I, 94). Începînd cu Lexiconul de la Buda se preferă aproape constant etimonul indicat acolo, lat. *averruncāre „a îndepărta ceea ce este rău”, termen propriu limbajului prezicătorilor, şi care nu pare să fi avut circulaţie în popor; dacă totuşi a avut, este aproape obligatoriu să se fi confundat cu eruncare. Cf., pentru această ipoteză, Miklosich, Rum. Unters., II, 12 (combătut de Meyer, Alb. St., IV, 102); Philippide, Principii, 44; Puşcariu 132; DAR; Rosetti, I, 162. – Der. aruncat, s.n. (aruncare; vrajă, vrăjitorie); aruncător, adj. (care aruncă); aruncătură, s.f. (acţiunea de a arunca; săritură; vrajă, vrăjitorie; sarcină, povară; abreviere).


Powered by Rimeaza.org