15 definiţii pentru banii :



BAN1, bani, s.m. 1. Unitate monetară şi monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. monedă măruntă, divizionară a leului. ♢ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuşi o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată; argint (2). ♢ Expr. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte preţuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ♢ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânşi) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o sumă de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau băiat) de bani gata = fiu de oameni avuţi care face extravaganţe cu banii primiţi sau moşteniţi de la părinţi. – Et. nec.

BAN2, bani, s.m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniţă în Ungaria feudală. 2. (Titlu şi funcţie de) mare dregător în Ţara Românească după sec. XV; (şi în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deţinea acest rang. – Cf. magh. b a n, scr. b a n.

BAN s. 1. franc, gologan, para, (înv. şi pop.) sorocovăţ, (pop. şi fam.) pitac, sfanţ, (reg. şi fam.) piţulă, (astăzi fam.) arginţi (pl.), (fam.) capital, centimă, (arg.) lovele (pl.), mangări (pl.), mardei (pl.), material. (A rămas fără nici un ~.) 2. v. monedă.

BAN s. v. bănuţ, disc embrionar.

ban (monedă, funcţie) s. m., pl. bani

BAN1 ~i m. 1) Marfă îndeplinind funcţia socială de echivalent general al tuturor mărfurilor în procesul de schimb. 2) Monedă sau bancnotă, îndeplinind funcţia socială de mijloc de schimb şi de plată (a mărfurilor). ♢ A plăti în ~i gheaţă (sau lichizi) bani în numerar (plătiţi pe loc). ~i de buzunar bani destinaţi cheltuielilor mărunte. 3) la pl. Avere în formă de monede sau bancnote; parale. ♢ A fi doldora de ~i a fi foarte bogat; a avea mulţi bani. A arunca ~i pe fereastră a cheltui fără nici o socoteală. A pune ~i la ciorap a) a strânge bani; b) a fi foarte zgârcit. A face ~i buni a) a câştiga bine; b) a avea valoare; a fi de preţ. 4) Subunitate monetară egală cu a suta parte dintr-un leu. /Orig. nec.

BAN2 ~i m. 1) Titlu şi funcţie de mare dregător în Ţara Românească după sec. XV. 2) Persoană care deţinea acest titlu. /<ung. bán, sb. ban

ban (báni), s.m. – Conte, titlu nobiliar şi administrativ al vechii guvernări româneşti. A fost mai întîi nume dat conţilor care administrau zonele de sud ale regatului Ungariei. Domnii din Munt. şi-au adăugat la jumătatea sec. XIV, titlul de ban de Severin (lat. banus), schimbat în 1511 prin cel de ban de Mehedinţi, şi puţin mai tîrziu de Oltenia, sau de Craiova. Din sec. XV, titlul a fost cedat de domnitor demnitarului celui mai de seamă din sfatul său şi de la curtea sa. Pare a fi cuvînt mongol, probabil avar. Cf. mongol bajan „bogat, avut”, titlu avar relativ echivalent cu cel al nobililor din Castilia, şi care este menţionat de Constantin Porfirogenetul (sec. X) cu forma βοεάνος (Korsch, Arch. slaw. Phil., IX, 487; Berneker 42). Ungurii par a fi moştenit titlul şi instituţia, şi prin intermediul lor termenul (mag. bán) a intrat în rom., ca şi în sl. banŭ, sb., cr., sl., ceh., pol. ban. Der. banat, s.n. (ţinut administrat de ban: cf. Banat, provincie din vestul României); bănăţean, adj. (din Banat); bănăţesc, adj. (din Banat); bănăţeşte, adv. (ca în Banat); băneasă, s.f. (soţie de ban); bănesc, adj. (propriu unui ban); bănie, s.f. (funcţie sau rang de ban); bănişor, s.m. (prefect numit de ban în fiecare din cele cinci judeţe ale Olteniei; funcţie desfiinţată în 1761); bănişorie, s.f. (prefectură, funcţie de bănişor).

ban (báni), s.m. – 1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorităţii”, sau „contribuţie plătită domnului feudal de către târguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheaţă, într-o epocă în care moneda nu era obişnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicaţie este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin acelaşi nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han „(”monedă„ şi ”conte„) şi în v. pol. ban. Totuşi, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány ”monedă„ (Edelspacher 9). În sfîrşit, după o ipoteză a lui Puşcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- ”viaţă„, de unde se deduce şi mr. a băna, ”a trăi.„ Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vita › rom. vită), şi apoi ”bani„ (ca lat. pecuspecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s.m. (înv., portmoneu); bănărie, s.f. (monetărie); bănăret, s.n. (bănet); bănărit, s.n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); băneşte, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulţi); bănică, s.f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s.m. (paietă); bănişor, s.m. (bănuţ, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîştig mare, productiv, lucrativ); bănuţ, s.m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboţica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimişir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).

BĂNÍ, bănesc, vb. IV. 1. Tranz. A învesti pe cineva cu titlul de ban2. 2. Intranz. A exercita funcţia de ban2. – Din ban2.

băní vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. bănésc, imperf. 3 sg. băneá; conj. prez. 3 sg. şi pl. băneáscă

băní, bănésc, vb. IV (înv.) 1. a trata cu cineva. 2. a sâcâi, a face mizerii cuiva.

BĂNÍE, bănii, s.f. 1. Funcţia sau rangul de ban2. 2. Reşedinţa banului2. – Ban2 + suf. -ie.

băníe s. f., art. bănía, g.-d. art. băníei; pl. băníi, art. băníile

CASĂ DE BÁNI s. seif.


Powered by Rimeaza.org