7 definiţii pentru bici :



BÍCI, bice, s.n. (Adesea fig.) Obiect alcătuit dintr-o curea sau o împletitură de curele, mai rar de cânepă, legată de un băţ, cu care se lovesc sau se îndeamnă animalele să meargă. ♦ Lovitură dată cu obiectul descris mai sus. [Var.: (reg.) zbici s.n.] – Din sl. biči.

BICI s. biciuşcă, (reg.) năpârcă, (Mold.) puhă, (Ban. şi Transilv.) zbici. (O lovitură de ~.)

bici s. n., pl. bíce

BICI bíce n. 1) Obiect constând dintr-o curea sau dintr-o împletitură de curele, legată de un băţ, cu care se îndeamnă vitele la mers. 2) Lovitură dată cu un astfel de obiect. 3) fig. Întâmplare nefastă, care aduce mari pierderi şi suferinţe; nenorocire. [Monosilabic] /<sl. biţi

bíci (bíce), s.n. – 1. Obiect din împletitură de curele cu care se lovesc sau îndeamnă animalele să meargă. – 2. Lovitură dată cu acest obiect. Sl. bičĭ de la biti „a lovi” (Miklosich, Lexicon, 22; Slaw. Elem., 14; Cihac; Berneker 56); cf. bg. bičŭ, sb., cr., ceh., rus. bič, pol. bicz. Cf. şi băţ. Der. biciui, vb. (a bate cu biciul); biciuială, s.f. (bătaie cu biciul, flagelare); biciuitor, adj. (care biciuieşte); biciuşcă, s.f. (bici). Din rom. provine săs. bitsch. Ngr. βίτσα şi alb. bisk se trag direct din sl. (cf. G. Meyer, 34).

BIC s. v. taur.

bic (-ci), s.m. – (Olt.) Taur. Bg. bik, sb. bik, cf. slov., rus. byk, pol. byk (Cihac). Cf. beci.


Powered by Rimeaza.org