14 definiţii pentru comuna :



COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; care priveşte sau interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ♢ Drept comun = parte a dreptului care are aplicare generală (spre deosebire de dreptul care se aplică în domenii speciale). Criminal de drept comun = criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun = număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu comun = cel mai mic număr întreg care se poate împărţi exact prin mai multe numere întregi. Numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. An comun = an calendaristic. ♢ Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie. A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de... A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ Loc. adv. În comun = laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc; frecvent. ♢ Loc comun = idee cunoscută de toată lumea, lucru ştiut; banalitate. ♢ Expr. (Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3. Banal, de rând; de proastă calitate. – Din fr. commun, lat. communis.

COMÚN adj. 1. v. general. 2. (GRAM.) (ieşit din uz) apelativ. (Substantiv ~.) 3. v. obişnuit. (Un om ~.) 4. mediocru, mijlociu, potrivit. (Un elev ~.) 5. grosolan, ordinar. (Pânză ~.) 6. v. banal. 7. banal, neoriginal, (fig.) ieftin. (Un procedeu stilistic ~.) 8. v. prozaic. 9. banal, neînsemnat, obişnuit, sărac. (Viaţa pictorului a fost uimitor de ~.) 10. banal, obişnuit, ordinar, (înv.) prost, prostesc. (În lucruri ~ voi vedeţi numai minuni.)

Comun ≠ propriu

común adj. m., pl. comúni; f. sg. comúnă,pl. comúne

COMÚN ~ă (~i, ~e) 1) Care aparţine mai multor persoane. Casă ~ă. Pământ ~. 2) Care se face împreună; realizat de mai multe persoane; colectiv. Muncă ~ă. Operă ~ă. Acţiune ~ă. 3) Care aparţine tuturor; aflat în posesiunea tuturor; obştesc; colectiv. Bun ~. Interes ~. Voinţă ~ă. Drept ~. 4) Care nu se deosebeşte prin nimic; lipsit de originalitate; obişnuit; ordinar; banal; trivial; vulgar. Metodă ~ă. Figură ~ă. Stil ~. Manieră ~ă.În ~ împreună. A ieşi din ~ a se deosebi; a se distinge. /<fr. commun, lat. communis

común (comúnă), adj. – Care aparţine mai multor sau tuturor. Lat. communis, fr. commun (sec. XIX). – Der. comună, s.f. (primărie), din fr. commune; comunal, adj., din fr. communal; comunism, s.n., din fr.; comunist, s.m.; comunica, vb., din lat. communicare (sec. XVIII), dublet al lui cumineca; comunicat, s.n.; comunicaţi(un)e, s.f.; comunicabil, adj.; comunicativ, adj.; comunicant, adj., din fr.; comunitate, s.f. (faptul de a fi comun, unire, grupare), din lat. communitas (sec. XVIII); comuniune, s.f., din fr. communion.

COMÚN, -Ă adj. 1. Care aparţine mai multora sau tuturor; folosit de toţi sau de mai mulţi; obştesc. ♢ Drept comun = totalitatea legilor cu aplicare generală; substantiv comun = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor comun = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu comun = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor comun = numitor care aparţine mai multor fracţii. ♢ A face cauză comună cu cineva = a fi de partea cuiva (într-o chestiune, într-o discuţie etc.). 2. Obişnuit, normal. ♢ Loc comun = idee care apare la mai mulţi sau la toţi în acelaşi fel, banalizându-se prin deasa ei întrebuinţare. 3. Banal, de rând. // s.n. Ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ În comun = laolaltă, împreună. ♢ A ieşi din comun = A se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit. [< lat. communis, cf. fr. commun].

COMÚN, -Ă I. adj. 1. care aparţine mai multora sau tuturor; care interesează pe mai mulţi sau pe toţi; obştesc. ♢ (jur.) drept ~ = parte a dreptului cu aplicare generală; substantiv ~ = substantiv care serveşte la indicarea obiectelor de acelaşi fel; factor ~ = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume; divizor ~ = număr întreg cu care se împart exact mai multe numere întregi date; multiplu ~ = număr divizibil prin mai multe numere întregi date; numitor ~ = numitor care aparţine mai multor fracţii. ♢ a face cauză ~ă cu cineva = a fi de partea cuiva. 2. obişnuit, normal, frecvent. ♢ loc ~ = idee, lucru ştiut de toată lumea; banalitate. 3. mediocru, banal, de rând. II. s. n. ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti. ♢ în ~ = laolaltă, împreună. ♢ a ieşi din ~ = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit. (<fr. commun, lat. communis)

COMÚNĂ, comune, s.f. 1. Unitate de bază administrativ-economică, alcătuită din unul sau mai multe sate şi condusă de un primar. ♦ (În evul mediu) Aşezare urbană în ţările din apusul Europei, dezvoltată în cadrul vechilor cetăţi aşezate pe marile drumuri comerciale şi posedând o anumită autonomie. 2. (În sintagma) Comuna primitivă = prima treaptă de dezvoltare a societăţii omeneşti, caracterizată prin munca în comun şi prin împărţirea egală a bunurilor materiale. – Din fr. commune.

comúnă s. f., g.-d. art. comúnei; pl. comúne

COMÚN//Ă ~e f. 1) Colectiv de persoane care s-au unit pentru a munci şi a duce o viaţă în comun. ~ de muncă.~ primitivă prima formaţie social-economică omenească. 2): ~a din Paris guvern revoluţionar, creat de muncitorii parizieni în 1871. 3) Diviziune administrativ-teritorială rurală compusă din unul sau mai multe sate şi condusă de un primar. 4) (în evul mediu în Europa Occidentală) Oraş care a obţinut independenţa faţă de stăpânul unui domeniu feudal. [G.-D. comunei] /<fr. commune

COMÚNĂ s.f. 1. Oraş medieval (dezvoltat în apusul Europei din vechile cetăţi situate pe căile de comunicaţie comercială), care se bucura de o anumită autonomie politică. ♦ Diviziune teritorială, administrată de un primar şi de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate sau cătune şi condusă de un consiliu popular comunal. 3. Comună primitivă = prima formaţiune social-economică din istoria societăţii, corespunzând unor forţe de producţie slab dezvoltate, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi pe relaţii de colaborare şi ajutor reciproc. ♢ Comuna din Paris = formă de guvernare a oraşului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate; Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat.med. communa].

COMÚNĂ s. f. 1. oraş medieval, care se bucura de o anumită autonomie politică. 2. unitate de bază administrativ-teritorială compusă din unul sau mai multe sate. 3. ~ primitivă = prima formaţiune social-economică din istoria societăţii, cu nivelul scăzut al forţelor de producţie, proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie şi egalitatea în repartiţia produselor. ♢ C-a din Paris = formă de guvernare a oraşului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate, prima încercare de instaurare a dictaturii proletariatului; Camera C-elor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. (<fr. commune)

ploiér-común s. m. (sil. -ier-)


Powered by Rimeaza.org