9 definiţii pentru cuvinte :



CUVẤNT, cuvinte, s.n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor; vorbă. ♢ Cuvânt simplu = cuvânt care conţine un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care serveşte ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unei articol de dicţionar, sub care se grupează şi se glosează toate variantele şi expresiile, uneori şi derivatele şi compusele. ♢ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicţionar respectiv. ♢ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândeşti. Cu alte cuvinte = a) exprimând acelaşi lucru altfel; b) deci, prin urmare, aşadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, aşadar. În puţine cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucişate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicaţii date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărţită în pătrăţele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ♢ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefaţă, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ♢ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înţelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârşire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferinţă. ♢ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedinţă, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-şi mai continue afirmaţiile (într-o adunare). 4. Învăţătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziţie, ordin. ♢ Expr. A înţelege (sau a şti) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziţie dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială: angajament. ♢ Expr. Om de cuvânt = om care îşi ţine făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-şi) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preţ ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-şi ţine cuvântul sau a se ţine de cuvânt = a-şi îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuţie, ceartă, ciorovăială. ♢ Expr. Schimb de cuvinte = discuţie aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, raţiune, cauză. ♢ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Ştire, veste, informaţie: zvon. 10. (Înv.) Înţelegere, pact, acord, convenţie. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unităţi frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicaţii, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele şi instrucţiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înţelegere”.

CUVÂNT s. 1. termen, vorbă, (livr.) verb, vocabulă, (pop.) zicere, (reg.) boace, (înv.) glas, grai, limbă, parolă, vorbire, voroavă. (Un ~ nou intrat în limbă.) 2. cuvânt imitativ v. onomatopee. 3. (la pl.) v. text. 4. v. conferinţă. 5. v. discurs. 6. v. cazanie. 7. v. intervenţie. 8. cuvânt introductiv v. introducere; cuvânt înainte v. prefaţă. 9. v. afirmaţie. 10. v. angajament. 11. v. glas. 12. v. pretext.

CUVÂNT s. v. acord, aranjament, cauză, combinaţie, considerent, contract, convenţie, informaţie, înţelegere, învoială, învoire, legământ, mobil, motiv, pact, pricină, prilej, raţiune, ştire, temei, tranzacţie, veste, vorbă, zvon.

cuvânt s. n., pl. cuvínte

CUV//ÂNT ~ínte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ♢ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conţinutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. ♢ A pune un ~ bun a faceo intervenţie pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărţi, în care se fac anumite comentarii la carte; prefaţă; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în faţa unui public. 3) Angajament pe care şi-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ♢ A-şi ţine ~ântul (sau a se ţine de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deşarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziţie; considerent; opinie; părere. A-şi spune ~ântul. 5) Temei al unei acţiuni. ♢ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus

cuvânt-chéie s. n., pl. cuvínte-chéie

cuvânt-mátcă s. n., pl. cuvínte-mátcă

cuvânt-vedétă s. n., pl. cuvínte-vedétă

cuvînt (cuvínte), s.n. – 1. Termen, vorbă. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învăţătură a religiei. – 5. (Înv.) Ştire, veste, noutate. – 6. Proverb, zicală. – 7. Ordin, dispoziţie. – 8. Făgăduinţă, promisiune, siguranţă. – 9. (Înv.) Răspuns, lămurire. – 10. (Înv.) Dispută, controversă. – 11. Raţiune, motiv, cauză, pricină. – Mr. (cuvendă), istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Puşcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. şi alb. kuvënt „conversaţie”, ngr. ϰουβέντα „conversaţie” ca şi ngr. ὁμιλία „reuniune” şi „conversaţie”, sl. sŭborŭ „reuniune” şi sb. zbor „conversaţie” etc. Această coincidenţă îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 şi Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, şi imaginea pe care o dă ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ţine un discurs; a declara), pe care Puşcariu 480 şi DAR îl consideră a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adj. (care vorbeşte, care poate vorbi; raţional; chibzuit); necuvîntător, adj. (fără grai, care nu poate vorbi; fără raţiune, animalic); cuvîntăreţ, adj. (înv., raţional, înzestrat cu raţiune); cuvîntătorie, s.f. (înv., elocinţă); cuvintelnic, s.n. (înv., dicţionar, glosar); precuvîntare, s.f. (prefaţă), înv., formaţie literară pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.


Powered by Rimeaza.org