12 definiţii pentru imputare :
IMPUTÁRE, imputări, s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; reproş, mustrare, învinuire. ♦ (Concr.) Măsură prin care se dispune reţinerea din câştigul unui angajat sau cooperator a despăgubirilor pentru paguba cauzată de acesta instituţiei sau întreprinderii unde lucrează; sumă care trebuie plătită pentru această pagubă; imputaţie. – V. imputa.
IMPUTÁRE s. 1. v. reproş. 2. admonestare, ceartă, certare, dojană, dojenire, morală, mustrare, observaţie, reproş, (pop. şi fam.) beşteleală, muştruluială, ocară, (înv. şi reg.) înfruntare, probozeală, (reg.) probază, probozenie, (prin Mold.) bănat, (Mold.) şmotru, (înv.) dăscălie, împutăciune, învăţătură, preobrăzitură, probozire, răpşte, remonstrare, zabrac, (fam. fig.) săpuneală, scuturătură. (~ pe care a primit-o l-a potolit.)
imputáre s. f., g.-d. art. imputării; pl. imputări
IMPUT//ÁRE ~ări f. 1) v. A IMPUTA. 2) Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulţumire (pentru fapte sau vorbe reprobabile); reproş; bănuială; dojană; mustrare. [G.-D. imputării] /v. a imputa
IMPUTÁRE s.f. Acţiunea de a (se) imputa şi rezultatul ei; imputaţie. [< imputa].
IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. şi refl. impers. 1. A (i se) reproşa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituţii, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.
IMPUTÁ vb. v. reproşa.
imputá vb., ind. prez. 1 sg. impút, 3 sg. şi pl. impútă
A IMPUTÁ impút tranz. 1) (acţiuni sau fapte reprobabile) A atribui ca învinuire; a reproşa. 2) (persoane) A obliga să plătească o imputaţie. /<fr. imputer, lat. imputare
imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproşa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Puşcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supravieţuieşte în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s.f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituţii în cadrul unei funcţii deţinute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-şi) reproşa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)