23 definiţii pentru minte :



MÍNTE, minţi, s.f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înţelege; raţiune, intelect. ♢ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înţelept. ♢ Loc. adj. şi adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ♢ Expr. Ieşit din minţi = nebun; care şi-a pierdut cumpătul. A-şi ieşi din minţi = a înnebuni; a-şi pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecată normală, sănătoasă. A fi în toate minţile = a fi în deplinătatea facultăţilor mintale; a fi matur. A-şi pierde minţile (sau mintea) sau a nu fi în toate minţile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăţa pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-şi frământa mintea (sau minţile) = a se gândi mult, a-şi bate capul. A-şi aduna minţile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit şi nu mai ştie ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginaţie; memorie. ♢ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu minţile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenţia să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raţiona; înţelepciune, chibzuinţă. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) minţile acasă (sau la loc, la cap) sau a-şi băga minţile în cap = a deveni mai înţelept, mai chibzuit; a se cuminţi. A-şi pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau minţile) = a face pe cineva să-şi piardă judecata, să nu mai ştie ce face. A scoate pe cineva din minţi = a) a face pe cineva să-şi piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligenţă, isteţime, iscusinţă. ♢ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneţii). La mintea omului (sau a cocoşului) = uşor de înţeles, clar. 3. Imaginaţie, fantezie. – Lat. mens, -ntis.

MÍNTE s. 1. gând, raţiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deşteptăciune, intelect v. inteligenţă. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, raţiune, spirit. (Operă a ~ţii.) 4. v. judecată. 5. judecată, raţiune, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raţionament, raţiune, (înv.) socoată, socoteală, socotinţă. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.

MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoştinţe, instrucţie, învăţătură, pregătire, studii.

mínte s. f., g.-d. art. mínţii; pl. minţi

MÍN//TE ~ţi f. 1) Facultate a omului de a gândi şi de a înţelege sensul şi legătura fenomenelor; intelect; judecată; raţiune. ♢ Cu ~ cu judecată sănătoasă; înţelept. Fără (de) ~ lipsit de raţiune; nebun. A-şi ieşi din ~ţi a-şi pierde cumpătul; a înnebuni. A învăţa pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-şi frământa ~tea (sau ~ţile) a se gândi mult la ceva; a-şi bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoşului) pe înţelesul oricui; de la sine înţeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu raţiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experienţă; a se face mai înţelept. A-şi pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca fiinţă naţională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoaşterea şi reproducerea în conştiinţă a experienţei din trecut (fapte, evenimente, senzaţii, cunoştinţe etc.); memorie. ♢ A avea în ~ a păstra în memorie. A ţine ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. ♢ A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înţelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ţi) lipsit de judecată, de înţelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-şi închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minţii] /<lat. mens, ~ntis

mínte (mínţi), s.f. – Înţelegere, spirit, inteligenţă, raţiune. – Mr. minte, megl. minti. Lat. mentem (Puşcariu 1090; Candrea-Dens., 1132; REW 5496), cf. alb. mënt (Philippide, II, 647), it., sp., port. mente, prov., fr., cat. ment. – Der. mintos, adj. (inteligent, înţelept, cu minte); aminte, adv. (în minte, în memorie), mr. aminte; aminti, vb. (a-şi aduce în memorie; a menţiona); amintire, s.f. (aducere-aminte; memorie); amintitor, adj. (care aminteşte); cuminte, adj. (înţelept, agil, prudent, avizat), cu prep. cu; cuminţi, vb. (a fi cuminte); cuminţenie (var. cuminţie), s.f. (prudenţă, înţelepciune, înţelegere); mintesc, adj. (înv., mintal); cuminţesc, adj. (înţelept).

MÉNTĂ s.f. Numele mai multor plante erbacee (medicinale) din familia labiatelor, cu frunze dinţate şi cu flori puternic mirositoare; izmă (Mentha). ♢ Mentă creaţă = izmă creaţă. ♦ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esenţă extrasă din planta definită mai sus. [Var.: míntă s.f.] – Din sl. menta, lat. mentha, fr. menthe.

MÉNTĂ s. 1. v. izmă. 2. (Mentha silvestris) izmă, (reg.) voieştniţă. 3. menta broaştei v. izma broaştei; mentă creaţă v. izmă creaţă.

méntă s. f., g.-d. art. méntei

MÉNTĂ f. Plantă erbacee perenă, cu frunze peţiolate, acoperite cu peri, cu flori mici, trandafirii, şi cu miros plăcut, folosită în scopuri medicinale şi în calitate de condiment. [G.-D. mentei] /<sl. menta, lat. mentha, fr. menthe

MÉNTĂ s.f. Plantă din familia labiatelor, ale cărei frunze conţin un ulei bogat în mentol; (pop.) izmă. [Var. mintă s.f. / < lat. mentha, cf. fr. menthe].

MINTA LÂNGÓRII s. v. izma broaştei, menta broaştei.

MINTA-MÂŢEI s. v. cătuşnică.

MÍNTĂ s.f. v. mentă.

míntă (-te), s.f. – Plantă (Mentha piperita, Mentha cripsa). – Mr. mentă. Sl. męta, în loc de mętva (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Byhan 319; Tiktin; Conev 44; Candrea; Berneker, II, 44). Mai puţin probabil der. din lat. menta (Koerting 6190; Puşcariu 1089), din gr. μίνθα (Diculescu, Elementele, 482) sau din mag. menta (Puşcariu, Dacor., VII, 117). E dubletul lui mentă, s.f., din fr. menthe.

MÍNTĂ s.f. v. mentă.

MINTĂ-TURCEÁSCĂ s. v. melisă, roiniţă.

MINŢÍ, mint, vb. IV. 1. Intranz. A face afirmaţii care denaturează în mod intenţionat adevărul, a spune minciuni. ♢ Expr. (Fam.) Minte de stinge (sau de stă soarele-n loc, de-ţi stă ceasul, de-ngheaţă apele), se spune despre un om foarte mincinos. 2. Tranz. A induce în eroare pe cineva; a înşela. ♢ Expr. A-şi minţi foamea = a-şi potoli temporar foamea cu mâncare puţină. ♦ Spec. A înşela în dragoste pe cineva. – Lat. mentiri.

MINŢÍ vb. 1. (fam. fig.) a se bărbieri. (Nu mai ~ atâta!) 2. (reg. şi fam.) a minciuni, (fam.) a tromboni. (Te rog să nu mă ~!) 3. v. înşela. (I-a ~ cu vorbe frumoase.)

minţí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. mint, imperf. 3 sg. minţeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. míntă

A MINŢÍ mint 1. tranz. A induce în eroare (recurgând la minciuni); a face să ia un neadevăr drept adevăr; a înşela; a păcăli; a amăgi. 2. intranz. A spune minciuni; a fi mincinos; a amăgi. /<lat. mentiri

minţí (minţít, minţít), vb. – A spune minciuni. – Megl. mint, istr. mintu. Lat. mentĭre (Puşcariu 1088; Candrea-Dens., 1135; REW 5510), cf. it. mentire, prov., fr., cat., sp., port. mentir. Cf. minciună. – Der. neminţit, adj. (care nu a fost dezminţit nici contrazis); desminţi, vb. (a contrazice), format după fr. démentir; minţitor, adj. (mincinos), cuvînt rar, formaţie internă a rom., pe care REW 5511 o derivă din lat. mentitor.

ŢINERE DE MÍNTE s. v. memorie.


Powered by Rimeaza.org